Vineri seară,urmărind emisiunea Românii au Talent,am rămas impresionat de cum o tânără medic veterinar a reuşit să dreseze o căţeluşă cu sânge de rasă dar născută pe străzi şi care într-un mod duios printr-un gest îşi arăta ruşinea atunci când i se cerea.M-a mai impresionat şi devotamentul ce-l arăta faţă de dresoarea ei,nedezlipindu-se de ea,fapt ce mi-a amintit de poezia de mai jos.

Grigore Alexandrescu - Câinele soldatului

Rănit la razboaie, soldatul căzuse, 
Şi-n puţine zile chinuit muri, 
Departe de-o mumă care îl crescuse, 
Şi care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine, 
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăş de nenorocire, 
Singura-i avere, un câine iubit, 
Şedea lânga dânsul şi-n mare mâhnire
Parea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare, 
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi, 
Cinste hotarâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.

În fruntea paradei câinele porneşte, 
Din ochii lui pică lacrimi pe pamânt, 
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.

Aci se opreşte, aci se aşează, 
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteapta să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!

Câteodata cearcă piatra s-o ridice, 
Câteodata latră după-un călător, 
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice, 
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da, 
El îşi pleacă capul, în pamânt priveşte, 
Si nimic nu va!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit, 
Si sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea viitoare, 
Pe când se deşteaptă omul muncitor, 
Zăcea lânga groapă, mort de întristare, 
Câinele Azor! 

Câţi oameni pot fi capabili de atâta devotament?

Mai că-ţi vine să plângi...